In primul rand vreau sa ma explic un pic de ce simt ca e nevoie sa vorbim despre iubirea de sine ca stiinta. Vedeti voi, daca lasam iubirea doar in mainile poeziei si filosofie ajungem sa credem ca suntem sortiti suferintei si resemnarii.Iubirea (de sine, in special) este un proces. Dureaza si de multe ori esueaza. Exista o varietate de retete despre cum sa te iubesti,  de la tine o dieta de slabire (cea mai proasta idee, parerea mea) pana la aderarea la grupuri de oameni care-ti impartasesc chinul.

Yogini spun sa te concentrezi pe respiratie si astfel vei auzi vocea corpului. E adevarat, nu de putine ori am auzit de persoane care la sedintele de yoga plang.

De ce plang?

Pentru ca nu se iubesc. Pentru ca simt ca nu-s iubiti. Pentru ca de abia atunci incep sa se iubeasca.

Alchimistii, parintii stravechi a tot ce numim noi stiinta, filosofie, religie acum, ne spun ca daca exista un echilibru in spirit, va exista un echilibru si in organism. Ergo, metalele din corpul nostru vor trai fericite pana la adanci batranete.

Desigur, ei isi inchina intreaga opera lui Dumnezeu si considera credinta in ceva superior si de neatins o conditie a bunului trai al sufletului.

Care-i reteta?

Reteta e sa stai macar jumatate de ora singur, in camera, in totala liniste. Sa-ti asculti gandurile si corpul si sa plangi. Sa plangi ca jobul tau e de rahat, ca nu ai iubit sau iubita, sau ai dar nu te intelege, ca nu-ti ajung banii, ca ai datorii multe, etc.

Apoi, sa incerci sa te intelegi. Sa intelegi de ce esti in situatia aceea, de ce trebuie sa ai jobul ala de rahat, de ce nu ai pe cineva sau de ce nu te intelegi cu cineva.

Sa fii bland cu tine. Sa nu te astepti la multe de la tine, nici de la ceilalti.

Sa crezi intr-o energie pura, inteleapta si atotputernica, o energie care te iubeste si are grija de tine, indiferent de orice. Aici nu e vorba de religie sau sa fii credincios sau omg! eu sunt ateu, sunt cool, lasa-ma in pace, ca-mi-s oaie rationala ci e vorba despre a te simti in siguranta si important in universul asta gigantic.

Sa inveti cine esti tu de fapt. Care sunt demonii tai, traumele, fobiile, ce-ti place clar tie si numai tie si ce nu poti compromite.

Avertisment!

E un proces dur, de lunga durata, te va tine toata viata, chiar daca ti-ai implinit visul si esti intr-un loc bun, tot mai trebuie sa te regasesti si sa lucrezi la cine esti tu in interior.

Partea buna este ca atunci vei incepe sa te bucuri de lucrurile mici, de o vata pe bat, de zambetul vanzatoarei, de faptul ca finantele ti-o luat ceva da’ macar mai traiesti, de pisica care sta sub soare cu miserupism acut. De tine.

Hai, noroc!